Colecția de alegeri

ALEGERI_P4A6710

Eseu publicat în DoR #16, Vară 2014.

O istorie a vieții politice din ultimii 10 ani, așa cum o spun pliantele electorale.

Text de Oana Sandu

Fotografii de Cătălin Georgescu

În raftul de jos al bibliotecii din birou am o cutie grena, grea de 7,5 kilograme și înaltă de 40 de centimetri. În interior sunt peste 30 de pixuri, zeci de brichete, patru tricouri, șapte căciuli și șepci, 15 scrisori, 10 calendare, hărți, DVD-uri, CD-uri și aproape 300 de pliante și postere. Toate electorale.

La început, acum nouă ani, erau doar câteva lucruri puse într-un raft. Dar, din patru în patru ani, sau chiar mai repede, s-au tot înmulțit până au devenit cutia de șapte kilograme și jumătate.

Este singura colecție pe care am avut-o vreodată. O hrănesc în fiecare campanie electorală, strângând de pe stradă, din cutiile poștale, din casele prietenilor tot ce poartă un nume politic și un mesaj electoral.

Totul a pornit în decembrie 2005 cu un CD portocaliu al Alianței Dreptate și Adevăr PNL-PD. Conținea un Power Point cu realizările Alianței la sfârșitul primului an de guvernare. Cota unică de impozitare de 16%, 150.000 de noi locuri de muncă, recalcularea pensiilor și promisiunea că de la următorul 1 ianuarie acestea vor crește cu 9,3%. Lucruri cu care se mândreau, înșirate în bulinuțe pe slide-uri cu logoul D.A. PNL-PD pe un fundal portocaliu aprins.

Am găsit CD-ul în redacția Europa FM, radioul la care lucram atunci. Unul dintre colegii mei fusese la conferința de bilanț de la Palatul Parlamentului și se întorsese cu acest CD pe care probabil l-a aruncat pe biroul unde ajungeau de obicei mapele de presă care nu ne mai ajutau cu nimic, după ce ne scriam știrile. L-am luat de acolo gândindu-mă să-l păstrez. Aveam 21 de ani, în 2004 votasem pentru prima oară, eram studentă în anul II și ucenică în ale jurnalismului de șase luni.

L-am păstrat pentru că atunci, la sfârșitul lui 2005, schimbarea portocalie începuse să se dilueze. Alianța D.A. se șubrezea. Iar unul dintre subiectele pe care PD, PNL și Traian Băsescu nu cădeau de acord erau anticipatele.

În 2005 s-a scris și s-a vorbit mult despre alegeri anticipate. Le ceruse Traian Băsescu la puțin timp după câștigarea alegerilor, „pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR” – Partidul Conservator de azi al lui Dan Voiculescu formase împreună cu PSD o alianță care obținuse cele mai multe voturi la alegerile din toamna lui 2004, și, implicit, cele mai multe locuri în Parlament. Tot cu ajutorul PUR, PSD câștigase șefia ambelor Camere ale Parlamentului. Apoi, PUR a intrat la guvernare alături de liberali și democrați.

După luni de ping-pong în Alianță, după ce Curtea Constituțională a declarat neconstituționale mai multe articole din pachetul de legi privind reforma justiției pentru care Guvernul își asumase răspunderea în Parlament, premierul Călin Popescu-Tăriceanu a anunțat totuși, într-o după-amiază de vară, că Guvernul său demisionează. Dar, peste două săptămâni, s-a răzgândit; inundațiile din vara aceea și pregătirile pentru aderarea la Uniunea Europeană îl împiedicau să plece, a spus. (Inundațiile din 2005 au fost devastatoare. 76 de oameni au murit și 1.700 de case au fost inundate.) Răzgândirea i-a adus lui Tăriceanu porecla de „Răzgândeanu” și începutul de război cu Traian Băsescu. Se vorbea de o rupere a Alianței, după modelul Convenției Democrate Române din 2000.

Cam pe atunci, după ce găsisem și un pix portocaliu, de la alegerile din 2004, inscripționat cu Partidul Democrat, m-am gândit cum ar fi dacă aș aduna astfel de obiecte, urme efemere ale agitațiilor electorale, într-o colecție. Așa am strâns, în cei aproape zece ani și 11 procese electorale (din care trei referendumuri), o cutie de obiecte și pliante electorale, o capsulă a timpului care urmărește mesajele politice, candidații, promisiunile și transformările partidelor – alianțele și dez-alianțele lor.

În toți anii ăștia mi-au picat în mână nu doar pliante, ci și lucruri mai exotice: o ciocolată cu aromă de portocale a Ralucăi Turcan, deputat PDL, o umbrelă portocalie a Elenei Udrea și o alta roșie a lui Mircea Geoană, candidat prezidențial, un DVD cu Tom Jones al lui Neculai Onțanu, primarul sectorului 2 și candidat UNPR, primarul liberal al sectorului 1, setul electoral – tricou, brichetă, pix, calendar – al primarului din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, ales în 2012 cu 86%, cel mai bun scor electoral din țară, un joc video cu Andrei Chiliman, o hartă a Bucureștiului (sălbatic) pus pe roate de Ludovic Orban și echipa liberală, codul civil editat de un candidat clujean la parlamentare, din partea fostei Alianțe România Dreaptă (formată înaintea parlamentarelor din 2012 din PD-L, PNŢCD și Forța Civică).

Procesul de a colecționa „electorale” – așa cum începusem să le spun – mi-a hrănit proaspăta atracție pentru politică și alegeri datorită căreia devenisem cel mai entuziast reporter politic din redacție.

***

Când am împlinit 18 ani m-a entuziasmat mai mult dreptul de a vota decât cel de a șofa. Într-a XII-a mi-aș fi dorit ca profesorul de istorie să nu treacă atât de repede de ultimul capitol, cel legat de sistemul politic actual, și cred că singura materie de la care n-am chiulit niciodată în ultimul an de liceu a fost opționalul „Mass-media și societate”, unde aflasem despre rolul puterilor în stat.

Am devenit cu adevărat obsedată de politică în anul în care am votat prima oară, la 19 ani. La alegerile locale din 2004 eram studentă în primul an la Jurnalism, îmi plăcea să citesc ziare și să mă uit la știri. Pe atunci habar nu aveam dacă vreau să lucrez în presă, în comunicare sau publicitate. Nimic din ce făceam la facultate nu-mi plăcea atât de mult pe cât îmi imaginasem în liceu. Mă atrăgeau mai mult discuțiile din familie despre politică și despre agitatul an electoral 2004, din care înțelesesem că se dădea „lupta pentru a schimba stânga cu dreapta”.

Așa că am devenit voluntar la Asociația Pro Democrația, o organizație non-guvernamentală unde lucrau sora mea și soțul ei. Am monitorizat panourile electorale stradale și am observat procesul electoral în câteva secții de votare.

În iunie 2004, la primul tur al alegerilor locale, am fost observator într-o comună din județul Vâlcea, unde toată lumea se știa cu toată lumea, iar primarul saluta cu entuziasm duminical alegătorii, în fața secției de votare. Le atrăgeam atenția membrilor secției de votare de fiecare dată când în cabină intrau câte doi oameni și le ceream să-i despartă. Eu le citam articole din lege, iar ei, exasperați, îmi spuneau că așa se votează la țară de când lumea, femeia cu bărbatul, mama bătrână care nu vede bine cu fiul care-i citește buletinul de vot. Era trecut de 12 noaptea, când președintele secției de votare a hotărât să suspende numărătoarea buletinelor în secție și să o continue la primărie. Le-am spus că dacă vor face asta, alegerile riscă să fie anulate. Inițial m-au privit nepăsători, am insistat, am dat telefoane la centrul organizației, cei de acolo au sunat la birourile electorale și, într-un final, am reușit să-i opresc.

Fără să-i cunosc prea bine culisele, politica începuse să mă vrăjească. O priveam cu idealism. Credeam că noi, ca votanți, putem schimba lucruri prin alegeri; că alegerile contează dacă le organizăm curat, dacă fiecare decide pentru el și votează informat. Că politicienii se schimbă în mai bine în funcție de votul nostru, că îi putem trage de mânecă, scriindu-le scrisori în care să-i întrebăm, de exemplu, de ce au votat o lege cu care nu suntem de acord.

Credeam că generalizările strică și că nu sunt toți „o apă și un pământ”, cum mi-a spus o colegă în liceu, după ce ne-am certat fiindcă mi-a mărturisit că ar pune ștampila pe Vadim Tudor, dacă ar putea vota.

***

Au trecut trei ani până am pus mâna pe un nou obiect electoral. Era în 2007, anul în care România intrase în Uniunea Europeană și urma să ne votăm europarlamentarii în toamnă. Dar înainte de asta, în mai, s-a organizat referendumul pentru demiterea președintelui – primul după cel pentru modificarea Constituției, din 2003.

Din acea campanie electorală – în care Băsescu a fost suspendat, iar președinte interimar a devenit Nicolae Văcăroiu, președintele de atunci al Senatului – am o brățară neagră pe care scrie cu litere albe „cetățean suspendat”. Se găsea greu. Am primit-o de la cineva care fusese la unul din mitingurile din aprilie împotriva suspendării președintelui.

Mărul discordiei de la care a pornit suspendarea din 2007 a fost un bilețel roz despre care Elena Udrea, pe atunci șefa cancelariei prezidențiale, a povestit într-o emisiune TV. Bilețelul roz îl trimisese premierul Călin Popescu-Tăriceanu, în urmă cu un an, alături de date despre dosarul Rompetrol și procesul lui Dinu Patriciu, cu mesajul:

„Dragă Traiane,
1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc.
2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?”.

Omul de afaceri Dinu Patriciu, cunoscut atunci ca apropiat al premierului, fusese trimis în judecată în dosarul Rompetrol. Patriciu era acuzat, printre altele, de spălare de bani și delapidare.

Udrea a spus atunci că i-a dat bilețelul președintelui, iar acesta, nervos, a aruncat cu foile după ea spunând: „Așa înțeleg mafioții să conducă Guvernul”. PSD a anunțat rapid că demarează procedura de suspendare a șefului statului, PD și PNL s-au certat, premierul și președintele la fel. În motivația suspendării scria că Traian Băsescu a încălcat Constituția, creând o stare conflictuală cu Guvernul, iar păstrarea bilețelului roz, fără a-l face public atunci când l-a primit, a fost un instrument, fie „pentru a-l şantaja pe premierul neascultător, fie pentru a-l compromite”.

La mijlocul lui aprilie, Băsescu a fost suspendat pentru o lună de 322 de parlamentari din PSD, PRM, PC, dar și PNL. (Anul acesta, într-o dezbatere a Fundației Mișcarea Populară, Băsescu a spus că bilețelul, care era, de fapt, galben, nu roz, e un moment pe care-l folosește ca să-și compare începutul primului mandat, când premierul îi cerea o favoare, și sfârșitul celui de-al doilea, când șapte foști miniștri sunt condamnați.)

Traian Băsescu nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit. Omul politic preferat pe atunci era Mona Muscă. Pe ea o visam președinte; sprijinea societatea civilă și ajutase la adoptarea de legi importante ca cea pentru accesul la informațiile de interes public sau cea legată de redirecționarea a 2% din venit către ONG-uri.

Dar Băsescu era un personaj politic care mă intriga, de la denumirea „președinte-jucător” cu care s-a autointitulat până la cum vorbea. Mă fascinau discursurile în care aducea cifre, detalii, care se încheiau adesea cu „și aș mai vrea un singur lucru să mai spun”. Când le ascultam și urma să aleg ce anume dintr-un discurs poate deveni știre, știam sigur că trebuie să-mi notez minutul și secunda de la care începea să rostească formula respectivă. Acel ultim lucru ajungea mai mereu să fie știrea momentului; ori un tras de mânecă de parlamentari, ori o atenționare către Guvern, ori o acuzație față de opoziție. Totuși, m-a convins cu puțin timp înainte să fie suspendat, când propusese Parlamentului referendum pentru vot uninominal – un sistem electoral la care visam în locul celui pe liste. Așa că, atunci, am purtat câteva zile brățara de cetățean suspendat.

_P4A6688

Localele din 2008 de la București au fost primele care au adus diversitate colecției mele. De atunci am „Harta Bucureștiului Sălbatic” – o hartă de buzunar a Bucureștiului pe coperta căreia apar cei șapte candidați PNL, cu pălării de cowboy, pistoale la brâu și eșarfe la gât (toate par adăugate în Photoshop). Pălăria cu cele mai mari boruri este a lui Ludovic Orban, candidatul la primăria generală, care promite că „pune Bucureștiul pe roate”. „Facem lumină în București” a fost celălalt mesaj al lui Orban pe o cutie albastră cu un bec cu filament înăuntru, pe care-i apare figura zâmbitoare și mâinile întinse. (Orban, care cu o jumătate de an în urmă accidentase o adolescentă și se prezentase la poliție după o zi, intra cam șifonat în acea campanie.)

Jocul video al lui Andrei Chiliman, primar al sectorului 1 și candidat liberal, cu mesajul „Chiliman te invită la joacă. Scoate-i din Bordei” este cel mai interesant exemplar colecționat în 2008. Timp de 60 de secunde te jucai de-a Andrei Chiliman, primar și apărător al parcurilor și spațiilor verzi din sectorul 1. Ca să câștigi puncte trebuia să-i scoți din parcul Bordei, cu ajutorul unui lasou, pe Adriean Videanu, pe atunci primar general, Răzvan Murgeanu, viceprimarul, și Costică Constanda, omul de afaceri care încerca să construiască niște blocuri în parc. Primeai cele mai multe puncte dacă-l prindeai pe Murgeanu – el rămânea la primărie în timp ce Videanu se plimba la Cannes, aluzie la excursiile personale ale primarului PD-L. Pe lângă joc, CD-ul conține și programul electoral al lui Chiliman, poze din București, biografia sa și postere de film printre care unul numit City Hall. Corruption. Coverup. Scandal, în rolurile principale Răzvan Murgeanu, Adriean Videanu și Elena Udrea (al cărei soț era acuzat că avea interese economice în scandal).

_P4A6675sUnul dintre primele promoționale ale noului PD-L (cu un „L” în coadă) a fost o riglă de hârtie a candidatului Vasile Blaga cu mesajul „Facem ce trebuie. Blaga. Un om dintr-o bucată”. În campania pentru primăria generală, sloganul „un om dintr-o bucată” a trecut neobservat, pe lângă comparația cu un buldog, făcută de Traian Băsescu: „Blaga e ca un buldog. Dacă stabileşte că un pasaj e o prioritate, vă asigur că zi şi noapte e în capul podului”. Contracandidatul Sorin Oprescu, fost PSD-ist, pe atunci independent, a postat pe YouTube un clip în care apare alături de un buldog alb-maroniu, spunând că el, spre deosebire de cățel, nu are niciun stăpân.

Partidul Democrat-Liberal s-a format la sfârșitul lui 2007, după ce PD a absorbit Partidul Liberal Democrat, format din aripa lui Valeriu Stoica și Theodor Stolojan – ruptă din PNL în toamna lui 2006. Ruptura s-a întâmplat la mijlocul verii, când Lavinia Șandru, acum prezentatoare la Realitatea TV, pe atunci deputat al defunctului PIN (Partidul Inițiativa Națională), a declarat că, potrivit surselor sale, liberala Mona Muscă are dosar de colaborator cu Securitatea. Muscă tocmai demisionase din cabinetul Tăriceanu, în care fusese ministru al Culturii, ca reacție la decizia premierului de a nu declanșa alegeri anticipate, și anunțase că va renunța și la funcția de vicepreședinte al PNL.

Știrea a încins o vară prea adormită, și-n presă, și-n politică. Un moment pe care mi-l amintesc aproape cu nostalgie. Rămăsesem fără baterii la reportofon, în timp ce așteptam pe scările sediului PNL din Aviatorilor, alături de mulți alți reporteri, verdictul liberalilor de excludere a Monei Muscă din partid. Mi se părea incredibil și pentru că totul se întâmplase aproape peste noapte după ce Șandru, un politician fără substanță, declarase că Muscă colaborase cu Securitatea, iar Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității încă nu-i dăduse un verdict de „poliție politică”.

 

Televiziunile nu făceau exces de în direct-uri ca acum, iar știrile de radio nu se bazau pe declarațiile de la televizor, ci aveau o viață proprie. Ce urma să înregistrez era vital pentru jurnalul de știri de la ora 13:00. Redactorul șef mi-a trimis printr-un șofer un set nou de baterii, după ce mi-a spus la telefon: „Cum e posibil să nu-ți încarci reportofonul în ziua în care Mona Muscă e exclusă?”. În ziua aceea, lui Muscă, care era și deputat, forul suprem al partidului i-a retras sprijinul politic din Parlament și a propus-o spre excludere. O lună mai târziu a și fost exclusă din PNL. Liberalii Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Raluca Turcan și Cristian Boureanu au declarat că nu sunt de acord cu excluderea, devenind disidenții partidului. Cei patru au fost excluși până în octombrie și au format, mai apoi, platforma liberală, care la sfârșitul lui 2006, a devenit Partidul Liberal Democrat.

***

De la alegerile prezidențiale din toamna lui 2009 am un fular roșu-grena, pe care scrie „Mircea Geoană președinte”, un fes galben aprins pe care scrie scrijelit cu albastru „Crin Antonescu președinte” și mai multe brichete portocalii inscripționate cu „Băsescu pentru România”. Chiar dacă mai am de strâns și alte obiecte electorale exotice – cineva mi-a promis o pilotă – lista de electorale, de la fiecare campanie, nu e prea lungă și nici prea complicată. La prezidențiale sau parlamentare, care au fost în ultimii ani iarna, s-au inscripționat fulare, căciuli, umbrele. Multe sunt fabricate din materiale proaste, cum e și fesul lui Antonescu, dintr-un tricot sintetic, de-un galben fosforescent. Dar nu și fularul lui Geoană din 2009, mătăsos, fin, prezidențial, aproape grena – cu siguranță o nuanță mai închisă decât roșul clasic al PSD-ului.

Am colecționat de-a lungul timpului lucruri inutile, unele chiar ridicole. Așa că de fiecare dată când trec prin ele, mă gândesc adesea la cum se fabrică un „electoral”. Cum decizi între o umbrelă și un desfăcător de bere electoral? Aduc voturi pixul și bricheta, pe care mai toți candidații le oferă? L-am întrebat pe Răzvan Săndulescu, senior partner la Kensington Communication, firmă de consultanță politică, ce aduc electoralele. „Nu aduc voturi”, mi-a răspuns, „dar sunt necesare pentru că transportă sloganul și numele politicianului. Nici brichetele, nici afișele nu contribuie direct la formarea unei opțiuni de vot, dar contribuie la constituirea ecuației prezență-vizibilitate-forță. Dacă ești candidat, trebuie să fii prezent, să fii vizibil, să dai dovadă de forță. Altfel nu exiști”. „Principalul criteriu care funcționează în cazul tuturor este persistența obiectului în viața individului”, mi-a spus și Cristian Andrei, consultant la Agenția de Rating Politic, o firmă de consultanță politică și cercetare de piață. „Chestiunea cu găleata [inscripționată electoral] e de multe ori prost înțeleasă sau asociată cu ideea că pui ceva în găleată și dai omului. Ideea e că găleata e utilă în gospodărie și umbli cu ea pe stradă”, spune Andrei.

Punga personalizată are chiar putere de expunere mai bună decât o găleată, pentru că o folosești pe tot drumul dinspre piață spre casă, spune Săndulescu. La alegerile locale, i-a propus unui candidat la primăria unei comune o mușama electorală, în culoarea și cu „imprimeul” partidului. A avut succes – „oamenii le-au pus pe mesele din curți. Acolo au rămas și după alegeri”.

***

Prezidențialele din toamna-iarna lui 2009 le-am trăit atipic. Mi-aș fi dorit să fiu în redacție și să spargem emisia ca să anunțăm cifrele votului. Dar, în schimb, am ascultat rezultatul alegerilor la radioul din mașină, în parcarea de la IKEA, unde îmi petrecusem seară de duminică de după vot, alături de familie.

Lucram în echipa de comunicare condusă de purtătorul de cuvânt al președintelui Băsescu, Valeriu Turcan, și de-abia așteptam să-mi dau demisia. Cu un an în urmă mă înscrisesem la un masterat de comunicare politică, convinsesem redacția ca, săptămânal, să am un material de analiză sau un reportaj politic și îmi scrisesem lucrarea de licență, la Jurnalism și Științele Comunicării, despre comunicarea electorală a lui Traian Băsescu în campania pentru referendumul din 2007. Așa am ajuns să-i iau un interviu purtătorului de cuvânt al acestuia, care m-a întrebat, după câteva zile, dacă nu mi-ar plăcea să lucrez în echipa sa. Inițial am refuzat, dar după aproape un an am acceptat.

Am făcut-o pentru că simțeam că la radio nu aveam cum să-mi hrănesc prea mult pasiunea pentru politică, și voiam să văd cum arată lucrurile din interior. În primăvara lui 2009, când am ajuns la Cotroceni, citeam politico.com și mă visam în viitor o Huma Abedin, consiliera lui Hillary Clinton.

Am făcut cercetare și monitorizare de presă și tot felul de alte documentări de la analiza discursurilor prezidențiale în cei cinci ani de mandat până la parlamentul unicameral. Lucram în orb, fără să mi se spună de ce și pentru ce. De exemplu, am aflat de la televizor că Băsescu urma să candideze pentru un nou mandat și că voia să propună un referendum pentru parlament unicameral. Cu Băsescu n-am interacționat niciodată și l-am văzut mai de aproape în vreo două deplasări externe, atât de aproape pe cât îl vedeau și jurnaliștii. Nu aveam în nici un caz acces la culisele la care visasem. Așa că, după nouă luni, am plecat.

Lui Neculai Onțanu, primar al sectorului 2 de 14 ani, îi place să fie util în campanie, chiar și atunci când îi recomandă pe alții. Cum a făcut la parlamentarele din 2008 când și-a pus numele pe un DVD cu The call of the wild, pe care anunță „Neculai Onțanu, Primarul Serios și Devotat vă oferă un film epic după un roman epic de Jack London”. Pe verso, Onțanu o recomandă, cu degetul mare ridicat, pe Claudia Petcu pentru colegiul 8 de la Camera Deputaților, de la PSD + PC – „o persoană de încredere care va sprijini proiectele Primăriei sectorului 2”. Deasupra lui Petcu și a lui Onțanu tronează sloganul Alianței PSD + PC, proaspăt formată în 2008: „Meriți să trăiești mai bine. Tu înainte de toate”.

La localele din 2012, Onțanu a candidat la primăria sectorului 2, pentru Uniunea Națională pentru Progresul României – partidul format din mai multe ruperi din PSD, PC și PNL, în 2009, când unii parlamentari au declarat că-l susțin pe Traian Băsescu în campanie și au ieșit din grupurile lor parlamentare, devenind independenți (acum este la guvernare împreună cu PSD și UDMR).

În 2010, parlamentarii au format UNPR, care a intrat la guvernare, alături de PD-L și UDMR. Onțanu, și el un susținător al lui Băsescu, a candidat în 2012 cu sloganul „Neculai Onțanu, UN PRimar muncește pentru sectorul 2. Serios și Devotat”. Asta scrie și pe DVD-ul Sincerely yours în care un Tom Jones tânăr cântă What’s new pussycat și I can’t stop loving you. Înainte ca Jones să înceapă să cânte, Onțanu, încadrat de stema României și o icoană aurită, spune că bătrânețea e importantă și face un scurt sumar cu realizările din mandat. E clar că lui Onțanu îi place acest tip de suport electoral – de la el mai am, tot din 2012, un CD cu „Muzică de voie bună”, cu Benone Sinulescu, Fuego și Ion Dolănescu și „Mașinuța de Poliție”, un DVD de desene animate.

 ***

Localele și parlamentarele – din toamna lui 2008, de când țara e împărțită în colegii – îmi aduc cele mai multe obiecte în colecție, pentru că atunci, toată țara se împânzește de „electorale”.

Pe primarul Cătălin Cherecheș pare că îl iubește toată Baia Mare. Poate și de-asta, în 2012, a câștigat cu cel mai bun scor electoral din țară. Pentru că în cele două campanii (a fost ales primar pentru un an, la alegerile parțiale din 2011) a stat mai tot timpul pe străzi, cu promisiuni pentru locuitori: străzi asfaltate, cartiere curate în locul ghetourilor de romi, parcări. Cherecheș, 36 de ani, se simte ca peștele-n apă în politică. A trecut prin PNL și PSD, îl susține acum pe Victor Ponta deși acum trei ani spunea că nu-l place, iar Elena Udrea îl vizitează adesea. Presa l-a numit primarul playboy și l-a comparat cu Radu Mazăre. În iunie 2012, zâmbetul invincibil al lui Cherecheș și privirea fulgerătoare erau peste tot; în stații de autobuze, pe ferestrele apartamentelor, în centru și-n cartiere sărace.

Am un tricou, două brichete, două pixuri, un calendar, un poster, toate cu sloganul „Primarul care pune suflet”, dar și broșura „Tu ești sufletul meu”, cu citate dedicate femeilor: mame, bunici, soții și surori. O deschizi și-l vezi pe Cherecheș mângâiat pe obraji și privit afectuos de două bătrâne, iar lângă, mesajul primarului: „Cu sufletu-n palmă, cu dragoste și nemăsurat respect, îngenunchez în fața eternului feminin.”

Când am văzut pe Facebook primul afiș al proaspătului partid Mișcarea Populară cu Elena Udrea în blugi și sloganul „Ridicăm România”, mi-am dorit să-l adaug la colecție.

Imaginea cu combina în lanul de grâu și macarale pe șantiere de construcții în spatele celor cinci candidați la europarlamentare conduși spre viitor de Elena Udrea – nici candidat, nici președinte de partid – încrezătoare, cu părul în vânt e un „electoral” care nu putea să-mi lipsească.

_P4A6678s

La fel și tricoul cu mesajul „Keep calm and Vote for PMP” din colecția de tricouri lansată cu parașuta tot de Udrea, ațâțând talk-show-urile un weekend întreg. Și Traian Băsescu l-a purtat, pe plajă, făcând poze alături de Udrea și alți membri ai noului partid Mișcarea Populară. Fotografia lui Băsescu în tricou, postată pe contul de Facebook al Elenei Udrea, a dat naștere celei de-a treia proceduri de suspendare a lui Băsescu, în cei aproape zece ani de mandat. Victor Ponta a cerut în mai Curții Constituționale, să decidă dacă susținerea PMP de către șeful statului este sau nu constituțională. Practic, ar fi putut fi primul tricou neconstituțional. (Sesizarea a fost respinsă de Curte, ai cărei judecători au concluzionat că nu se pot pronunța în acest caz).

Cum să nu-mi doresc să-l adaug la colecție?

Într-o sâmbătă dimineața din mai, cu puțin timp înainte de finalul campaniei pentru europarlamentare, m-am oprit aproape de parcul Titan, la corturile PSD, PNL, PDL și PMP, în căutare de noi electorale. La PMP nu era nimeni dar câțiva pași mai departe, la intrarea centrală a parcului, candidatul Cristian Petrescu – în blugi, evident, și cămașă roșie – aștepta sfios alți colegi de partid, pentru o plimbare în parc, la împărțit de pliante și șepci. Pe unul dintre pliante scrie: „Nu ne schimbăm convingerile. Nu ne tragem din PCR. Nu ne tragem din FSN. Suntem partidul în blugi.” (De la mușama, la blugi, se pare că nu e material care să n-aibă potențial electoral.)

Interesant să spui asta când reprezinți un partid care, chiar dacă nu se trage din PCR sau FSN, s-a născut tot din coasta unui partid cu state vechi. La fel ca PL-D, ca UNPR, ca Forța Civică a lui Mihai Răzvan Ungureanu, PMP a pornit tot în jurul lui Traian Băsescu, care, realizez acum, a fost în anii colecției mele, ca centrul unui sistem solar în jurul căruia s-au format, au început să orbiteze și au intrat în repetate coliziuni tot felul de corpuri politice mai mici și mai mari.

De-a lungul celor aproape zece ani, aproape toate partidele – inclusiv politicienii care formează acum partidul în blugi – s-au aliat și re-aliat în diverse forme. Au trecut în ultimii zece ani prin combinațiile: guvernarea Alianței D.A. + UDMR + „soluția imorală” PUR (în 2004), apoi PDL + Alianța PSD-PC (2008), urmată de PDL + UDMR + UNPR (2010), după care PNL+PC+PSD+UNPR (Uniunea Socială Liberală, 2011) și PSD+UNPR+PC+UDMR (2014). Un joc de amestecat consoane în care mai toate combinațiile posibile s-au întâmplat deja. E greu să le ții pasul ca votant, dar e ușor să-ți dai seama de asta când înșiri și pui cap la cap materialele electorale și promisiunile făcute în campanii.

În dimineața aceea de mai, înainte de alegeri, la cortul PSD, am găsit bucuroasă, pe lângă pliantele cu mesajul „USL continuă”, o brichetă albă, sugestivă pentru toate transformările astea. Are inscripționat logo-ul PSD, iar sub, cu litere mai mici scrie UNPR.PC. Din USL, care s-a rupt în februarie a mai rămas combinația PSD+UNPR+PC, în schimb, sloganele folosite la europarlamentare au fost „USL trăiește” sau „Continuăm USL”. Iar după ce PSD a primit 37% dintre voturi la europarlamentare, PNL, fostul său aliat, a anunțat că pregătește, nici mai mult nici mai puțin decât o fuziune cu PDL, căreia comentatorii au început deja să-i zică PNLD sau PNDL.

Odată cu alianțele, dez-alianțele și transformările din politica de la noi, și obsesia mea pentru politică s-a transformat. Votez în continuare de fiecare dată, dar nu mai cred într-o schimbare rapidă a politicienilor de acum. Nu mă mai uit la talk-show-uri politice și, cum guvernele se schimbă uneori și la șase luni, mă învinovățesc din ce în ce mai puțin că nu mai știu pe de rost numele tuturor miniștrilor dintr-un cabinet.

După zece ani, politica de la noi îmi pare un cameleon care își schimbă continuu culoarea, în timp ce se învârte într-un cerc din ce în ce mai mic. Unde o să ajungă, nu știu. Știu doar că îmi vor mări colecția. ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>